Un interviu realizat cu Crin Antonescu de Floriana Juncan, Q Magazine.
Q: Puneţi-vă masca lui Oscar Wilde şi spuneţi-mi totul despre omul Crin Antonescu. Faptul că v-a murit soţia şi că v-a murit un copil la naştere sunt drame care v-au învăţat că…?
C.A.: Nu doresc nimănui să treacă prin asta. Nu ştiu dacă nenorocirile îi fac mai buni pe oameni, dar cred că îi învaţă ceva. Te schimbă! Te schimbă mult de tot. Îţi pot da tristeţe, fie şi bine ascunsă, pe viaţă. Poţi să înveţi ceea ce trebuia să ştii deja şi fără să se întâmple asta - că suntem egali în faţa destinului, că există doar câteva lucruri esenţiale în lume, care ţin de iubire, viaţă, moarte. Restul sunt ipostaze, decoruri, detalii, pentru o piesă în care putem să jucăm roluri mai mult sau mai puţin interesante.
Q: Irina era mică… Ce a înţeles? Sau ce i-aţi explicat?
C.A.: Era mică. Sigur că un copil la 3 ani e şi mic, dar este şi suficient de mare încât să fie cea mai grea încercare din viaţa ta, respectiv a mea, să te duci să iei copilul de la grădiniţă şi să îi spui că mama lui nu mai este.
Q: Cum este să fii şi tată şi mamă?
C.A.: Îmi dau seama că, deşi încerc, nu pot fi şi tată şi mamă. Nu sunt decât tată. Pentru că întâmplarea a făcut ca şi eu să am un părinte, care şi el a încercat să fie mamă şi tată şi nu a reuşit să fie decât tată. E limpede asta. E o nebunie să crezi că poţi înlocui o mamă. Sigur că în înţelesul curent, eşti „şi mamă şi tată”. Dar în realitate eşti un părinte uninominal… Pe de altă parte, bunica încearcă, săraca, şi face o mie de lucruri (Dumnezeu să o ţină sănătoasă!), de toate felurile… închipuindu-şi că poate să semene cu o mamă, la rândul ei. Nici ea nu poate să ţină locul. Pentru Dumnezeu, nu poate să-i ţină nimeni locul. Asta este. Este crucea fiecăruia.
Q: Eu am observat la shooting că acest copil s-a lipit de mine şi, deşi mă vedea pentru prima dată, a stat în braţele mele, m-a ţinut de mână, ne-am îmbrăţişat… caută inconştient o căldură feminină.
C.A.: Păi, exact asta vă spuneam. Noi suntem, vorba aia, prieteni, suntem şi tovarăşi. Dar ştiu că iubirea mamei ei nu i-o poate dărui nimeni altcineva, nici măcar eu!
Q: Sunteţi un om împlinit?
C.A.: Nu sunt un om împlinit. Sunt un om care a avut parte de o durere incomensurabilă, dar a fost şi fericit cât pentru o mie de vieţi. Nu mi-aş schimba destinul.
Q: Declaraţi cândva că era cel mai bun sfătuitor… Dar apropo de asta, de când nu mai este ea, ca om politic, cu cine vă sfătuiţi?
C.A.: Ea mi-a spus un lucru tulburător. Bine, mi-a spus multe lucruri tulburătoare şi mai ales în ultima perioadă. Eu o întrebam când ea era aproape de sfârşit: „Ce-o să fac… cum să îmi duc viaţa după… cum o să am grijă de asta mică?”. Şi ea mi-a spus - „Când n-ai să mai ştii, ai să înveţi de la ea!”.
Q: Mergeţi la cimitir? Ce-i spuneţi soţiei dvs. când îi puneţi flori pe mormânt?
C.A.: Nu sunt lucruri pentru public.
Q: Care sunt întrebările pe care vi le pune Irina şi la care nu ştiţi să-i răspundeţi?
C.A.: Sunt foarte multe şi încerc să nu o mint, vreau să înveţe devreme că trebuie să căutăm mereu răspunsuri, dar că există întrebări la care nu putem răspunde niciodată.
Q: V-aţi gândit în zilele morţii soţiei dvs. că Dumnezeu este nedrept? V-aţi revoltat? De ce îi ia Dumnezeu pe oamenii pe care îi iubim?
C.A.: Asta este una dintre întrebările la care nu vom putea răspunde niciodată…
